Cronica unui caz de stomatologie veterinară la pisică vine să expună abordarea unui caz din două perspective. Blogul acesta nu vine să arate cu degetul persoana care a greșit. De aceea, în toate postările în care îmi exprim divergența de opinie, nu o fac la postarea autorului și nici nu îmi voi permite vreodată să dau nume. Doresc doar, atunci când cazul se rezolvă printr-o abordare diferită, să atrag atenția unde s-ar fi putut cupa lanțul durerilor copiilor patrupezi.

Generalități legate de stomatologia veterinară

Stomatologia veterinară este o ramură frumoasă, dar complexă. Orice lacună se reflectă în suferința animalului. Chiar dacă pare o ramură nouă, în dezvoltare, stomatologia veterinară este o ramură bine așezată, cu studii ample, extinse pe un număr crescut de subiecți și ani.

Sunt mereu întrebată dacă primesc colegi în practică sau over-the-shoulder. Încă nu se pune problema. Cine citește blogurile și ne urmărește postările, dacă este pasionat de stomatologie, își poate face singur o idee. Stomatologia veterinară are ca un prim pas, unul identic cu stomatologia umană: acumularea de cunoștințe de specialitate. Un curs făcut într-un week-end nu oferă cunoștințele necesare stomatologiei veterinare. Cursul de week-end inițiază și deschide perspective.

Bagajul de cunoștințe pe care trebuie să și le însușească un viitor medic stomatolog veterinar se face în ani. La ESAVS sunt câte 5 cursuri intensive , de câte 5 zile consecutive, realizate la luni distanță între ele (pentru a putea acumula și sedimenta informația concentrată oferită) într-un program organizat care să acopere minimele cunoștințe necesare. Se dau, apoi, examene. Responsabilitatea este mare. Practic, se lucrează cu o patologie dureroasă, cu posibile complicații multiple, cu un impact direct asupra calității vieții pacientului patruped.

Deci, bazele teoretice sunt extrem de importante. Cum spuneam, există multă literatură de specialitate care trebuie citită, înțeleasă și însușită. Cunoașterea limbii engleze este un must. Susțin acest lucru pentru că limba universală a stomatologiei veterinare este limba engleză. Dacă doar bâjbâim și nu avem fluență în exprimare, nu are rost să ne amăgim că știm stomatologie veterinară. Componenta de stomatologie umană în limba română este și ea un must. Spun asta pentru că, dacă nu există o corelație între termenii de specialitate în limba engleză cu cei din limba română, iese un furculițion monumental de tipul ”buzunarului periodontal, parodontozei sau expunerii furcuței”.

După ce avem aceste cunoștințe de anatomie, fiziologie, semantică și tehnică de lucru este necesară investiția în  aparatură, cursuri de specialitate, în care având deja fundamentele științifice puse, aprofundăm și prindem tipsuri. Dar, lucrurile nu se termină aici. Trebuie să fim mereu conectați la studiile, articolele de specialitate care se publică atât în stomatologia umană, cât și în stomatologia veterinară.

Caz de stomatologie veterinară la pisică - studiu

Cronica unui caz de stomatologie veterinară la pisică

Primim o fotografie a guriței unei pisicuțe spre consultare și programare. Pisicuța venea cu diagnosticul de luxație de mandibulă, în urma unei consultări între specialiști. Văzând patologia, chiar dacă programul zilei de sâmbătă era plin ochi iar eu aveam programat un curs de specialitate cu un profesor din SUA, mă decid să o introduc în programul operator. Colegii mei știu deja introducerea: ”Uitați ce caz aflat în suferință…. Haideți să îl rezolvăm azi!”

Când se folosesc și când NU se folosesc depărtătoarele bucale cu arc?

Continuăm firul epic al cazului, aflând că pisicuței i se făcuseră și radiografii. Minunat, în sfârșit vorbim cu colegi de breaslă care știu și înțeleg importanța radiografiei în stomatologia veterinară. Primim radiografiile. Le aveți mai jos expuse.

Cronica unui caz de stomatologie veterinară la pisică - RX

În secunda doi ne-a cuprins un sentiment de frustrare și dezamăgire.

Profesorul Alexander Reiter a fost cel care a publicat un studiu, în 2014, legat de utilizarea depărtătoarelor cu arc la pisică. El este cel care a studiat și arătat nocivitatea utilizării depărtătoarelor bucale cu arc în cazul felinelor. În fiecare curs al lui de chirurgie orală, ne precizează și insistă ca depărtătoarele cu arc să fie excluse în cazul examinării și executării manoperelor de stomatologie veterinară la pisici. Chiar și la Utrecht, la Congresul European de Stomatologie Veterinară, a alocat 10 minute în care să reamintească celor prezenți și bineînțeles celor care înțelegeau limba engleză, că depărtătoarele interarcadice cu arc trebuie excluse în cazul pisicuțelor. Citiți și voi articolul aici.

Am mai văzut pe rețelele de socializare, la ”specialiști” ai stomatologiei veterinare, utilizarea depărtătoarelor cu arc pentru pisicuțe. Aceste depărtătoare cu arc erau fotografiate ca fiind accesorii normale în stomatologia veterinară.

Mă doare sufletul pentru acele pisicuțe. Riscul orbirii, după un banal detartraj sau un banal tratament endodontic este maxim. Mă întreb, merită riscul? În condițiile în care, orice operator simte dificultatea realizării manoperelor în prezența depărtătorului cu arc. Deschiderea gurii cu ajutorul acestor depărtătoare cu arc întinde obrajii, făcându-i inextensibili, și ai doar falsa impresie că ai mai mult spațiu. În plus, împingerea condililor mandibulari posterior, compresând artera maxilară prin deschiderea exagerată a gurii, indiferent de cât timp este deschisă larg gura pisicuței, duce la orbire.

În concluzie, recunoști un specialist în stomatologie veterinară cu ajutorul depărtătoarelor cu arc. Urmăriți fotografiile cazurilor prezentate. Dacă întâlniți depărtătoare cu arc la pisicuțe, chiar și pentru lucrul la canini, care sunt situați excentric-exterior arcului dentar, deci fără a fi nevoie de mai mult spațiu, sunteți în măsură să apreciați singuri competențele operatorului în domeniu stomatologiei veterinare!

Depărtătoarele bucale cu arc se folosesc doar în cazul câinilor. Și nu e concluzia noastră, e rezultatul unor studii ample publicate cu ani buni în urmă. Trebuie doar citite!

Caz de stomatologie veterinara la pisica - Raluca

Diagnosticul diferențial al cazului de stomatologie veterinară la pisică

Să revenim la cazul nostru. La o pisicuță căreia îi pui diagnostic de luxație mandibulară nu se folosește depărtătorul cu arc decât dacă dorești să fii sigur că ai produs toate daunele posibile.

În concluzie, nici la pisicuța sănătoasă, nici la cea cu suspiciune de luxație mandibulară, NU se folosește depărtătorul bucal cu arc. NEVER. NICIODATĂ.

Orice caz care ni se adresează beneficiază de o examinare intraorală atentă. Tocmai pentru că suntem conștienți de importanța și ecourile ulterioare ale manoperelor executate de noi, preferăm să ne alocăm timpul necesar.  Acolo unde este nevoie, cerem investigații suplimentare. Diagnosticul când se pune, se face în urma examinării atente și în urma eliminării celorlalte diagnostice diferențiale.

Luxația de mandibulă are ca diagnostice diferențiale: fractura de mandibulă, fractura condilului mandibular, dar și banala malocluzie. De pe radiografii, pe lângă informația că diagnosticul pus de colegii noștri nu poate fi unul real (datorită abordării radiologice a cazului), am obținut singura informație viabilă și anume aceea că avem în față, un pacient foarte tânăr.

Am ieșit din cabinet și am întrebat ce vârstă are pacientul, având în vedere că vorbim de camere pulpare mari.

Răspunsul a venit prompt: 7 luni.

La 7 luni, un pisoiaș e năzdrăvan, deci este posibil și diagnosticul de luxație mandibulară. Să ne continuăm investigarea.

Stabilirea diagnosticului de malocluzie la pisică

Cronica unui caz de stomatologie veterinară la pisică continuă cu stabilirea diagnosticului prin examinare. Deschidem rucsacul și vedem un ghem mic și frumos de Brittish short hair.

Caz de stomatologie veterinară la pisică

Alarmă pornită!

De ce? În cărțile de specialitate, ocluzia inversă la nivelul unuia dintre canini este o afecțiune des întâlnită în rândul pisicuțelor din această rasă. Adică, acolo unde ni se explică manoperele de ortodonție interceptivă, ilustrarea este făcută cu poza unei pisicuțe de Brittish.

Nu sar să examinez pacientul, ci îmi iau timpul necesar să stau de vorbă cu proprietara. Aflu că de o săptămână pacientul hipersaliva și avea probleme la închiderea gurii. Deci, este posibil ca dintele să își fi finalizat erupția pe arcadă, moment în care, datorită ocluziei traumatice, să apară durerea.

Ce însoțește durerea la pisici? Hipersalivația.

Este momentul adevărului, al examinării exo și endoorale. Excursiile mandibulei la închiderea și deschiderea gurii sunt continue (deci se realizează! Nota bene: în luxație pacientul este cu gura deschisă, fără a putea să închidă gura!), iar mișcările în articulațiile temporo-mandibulare sunt simetrice, fără cracmente. Nu avem mobilități crescute sau segmente de mandibulă care să ne indice o posibilă fractură. Închiderea gurii se realizează cu durere, însă rapoartele ocluzale sunt normale, mai puțin la nivelul caninilor părții drepte. Durerea apărea atunci când vârful caninului superior atingea gingia linguală a caninului inferior.

Cronica unui caz de stomatologie veterinară la pisică - Colaj imagini intraorale

Din acest moment, avem diagnosticul care este de malocluzie la nivelul caninilor de pe partea dreaptă. Având un diagnostic corect și clar putem acționa corespunzător. Am început tratamentul și vă vom ținem la curent cu evoluția. Fiind la o vârstă fragedă, prognosticul de remediere, ad integrum, este maxim.

Care ar fi trebuit să fie radiografiile corecte pentru luxația de mandibulă?

Radiografiile recomandate pentru luxația de mandibulă sunt cele de craniu în poziție dorso-ventrală sau ventro-dorsală, FĂRĂ depărtător bucal cu/fără arc. Aceste incidențe permit examinarea simetrică a condililor în articulație.

 

Din Cluj-Napoca vă urăm zile cu soare și fără dureri dentare!

Cronica unui caz de stomatologie veterinară la pisică - final